DISLALIA
Dislalia este tulburarea de pronuntie ( de articulare ) provocata de afectiuni organice sau functionale ale organelor periferice ale vorbirii si care consta in imposibilitatea emiterii corecte a unuia sau mai multor sunete ( combinatii de sunete ).
La copilul antepreşcolar, este de natură fiziologică, ca urmare a nedezvoltării suficiente a aparatului fonoarticulator şi a sistemelor cerebrale implicate în actul vorbirii. Sunetele nu sunt toate la fel de afectate. Cele mai frecvent afecate sunt cele care apar mai târziu în vorbirea copiilor: vibranta r, africantele c,g,t şi siflantele s, z, şuerătoarele s, j, consoanele b, d, t, m, n, dintre vocale a, e, u.
Frecvenţa: Datele din literatura de specialitate cu privire la frecvenţa dislaliilor diferă de la autor la autor, nu numai de specificul limbii, dar şi în funcţie de exigenţa celui care diagnostichează. Astfel, Sheridan este de părere că la vârsta de 5 ani dislaliile sunt în proporţie de 26% la fete şi 34% la băieţi, iar la opt ani 15% la fete şi 16% la băieţi.
Cauze specifice:
- imitarea unor persoane cu o pronunţie deficitară.
- metode nefavorabile de educaţie, care nu duc la stimularea vorbirii.
- încurajarea copilului preşcolar pentru pronunţia peltică pentru amuzament.
- implantarea defectuoasă a dinţilor.
- diferite anomalii ale aparatului bucal.
- deficienţe cerebrale.
- insuficienţa dezvoltării psihice.
- hipoacuzie.
- slaba dezvoltare a auzului fonematic.
- progenia şi pragmatismul.
CLASIFICAREA DISLALIILOR
Din punct de vedere simptomatologic:
-
dislalie simplă (monomorfă) – tulburările se manifestă sub o formă uşoară, la nivelul unor sunete izolate sau la familia unor sunete (siflante, şuerătoare) şi la acele sunete care se pronunţă mai târziu în ontogeneză, presupunând o coordonare fină a aparatului fonoarticulator.
-
dislalie polimorfă – când tulburările se extind asupra majorităţii sunetelor. Vorbirea devine mai greu accesibilă pentru interlocutor, iar în exprimarea gândurilor dislalicului întâmpină dificultăţi. În formele mai grave, se extind asupra înţelegerii vorbirii.
- dislalie fenerală (totală) când tulburările se extind asupra majorităţii sunetelor. Sunt afectate toate sunetele.
După criteriul etiologic
-
dislalie mecanică (disglosie) – malformaţii ale organelor periferice ale vorbirii.
-
dislalie functionala motorie – apare în urma dificultăţilor motorii ale organelor fonoarticulatoare. La copiii neîndemânatici, cu întârzieri în dezvoltarea motorie.
-
dislalie functionala senzorială – pe baza unor deficienţe la nivelul mecanismelor senzitive (auzul fonematic sau insuficienţe ale analizei şi sintezei).
După criteriul timpului de apariţie:
- dislalie congenitală.
- dislalie dobândită.
După raportul dominanţei dislaliei în raport cu alte tulburări
- dislalie primară.
- dislalie secundară.
Din punct de vedere al fonemului afectat, primesc denumirea din limba greacă a fonemului afectat + sufixul ism în cazul omisiunilor, în cazul înlocuirilor se adaugă şi prefixul para:
- b – betacism – parabetacism.
- c – capacism –paracapacism.
- d – deltacism – paradeltacism.
- g – gamacism – paragamacism.
- n – nutacism – paranutacism.
- m – mutacism – paramultacism.
- s – sigmatism – parasigmatism .
- h – hamacism – parahamacism.
- t – tetacism – paratetacism.
Cele mai frecvente dislalii sunt sigmatismul şi parasigmatismul – pentru grupa şuierătoarelor şi siflantelor.
RINOLALIA
Rinolalia este o dislalie organică, funcţională. Se poate vorbi de existenţa separată a rinolaliei, pentru că aceasta priveşte şi alte caracteristici. La fenomenele dislalice prezente în rinolalii se adaugă şi alte aspecte legate de tulburările de voce şi rezonanţă
În rinolalie există o serie de deficienţe care constau în tulburarea rezonanţei sunetelor şi a vocii cu tulburarea rezonanţei sunetelor şi a vocii cu caracteristici predominant nazale, cunoscută şi sub denumirea de voce fonfănită. În rinolalie tulburările de fonaţie coexistă cu tulburările de articulaţie. Deficienţele vocii apar ca fenomene secundare.
Clasificarea rinolaliilor:
-
Rinolalia aperta (deschisă) – suflul aerului necesar pronunţării sunetelor se scurge pe cale nazală.
a) rinolalia apertă de tip organic – determinata de o serie de malformaţii de la nivelul vălului palatin, insuficienta dezvoltare a acestuia, vegetatii adenoide, polipi, paralizia vălului palatin.
b) rinolalia operta de tip funcţional – mobilitate redusă a valului palatin şi a muşchilor faringo-nazali ce nu reuşesc să realizeze închiderea necesară între cavitatea bucală şi cea nazală, imitarea vorbirii unor persoane rinolalice dar şi în cazuri mai rare de tulburări ale respiraţiei. In rinolalia deschisă cele mai puţin afectate sunt sunetele m şi n.
-
Rinolalia clausă (închisă) - unda necesară pronunţării sunetelor nazale (m si n) se scurge pe traiectul bucal. Sunt prezente şi deficiente de rezonanţă nazală. Sunt afectate in primul rand sunetele m si n. Sunetele nazale fie ca sunt omise, fie ca sunt substituite cu b si d. Este de 2 feluri:
a)rinolalia inchisa anterioară – sunt blocate narinele si nazofaringele nu poate comunica cu exteriorul prin intermediul cavitatii nazale. Sonoritatea sunetelor este foarte stearsa. Este afectata si respiraţia.
b)rinolalia inchisa posterioară – datorata blocarii nazo-faringelui. Sunetele m şi n sunt omise sau înlocuite.
-
Rinolalia mixtă – intalnim fenomene caracteristice atat rinolaliei inchise cat si celei deschise.
Cauzele pot fi de natura organica sau functionala (despicături congenitale ale buzei, maxilarului, cavitatii nazale, deviaţii de sept.) Vocea este lipsita de forta si da impresia ca se atenueaza spre sfarsitul pronuntarii cuvântului.
DISARTRIA
Una dintre notele specifice ale disartriei este decalajul dintre vorbirea expresivă, ce este profund afectata, si vorbirea impresivă, care se conserva mai bine si care permite intelegerea relativ buna a comunicarii verbale.
Afecţiunile cerebrale afectează nu numai limbajul in sine, ci si toate elementele implicate in producerea acestuia:
- miscarile fine si cele grosiere nu au precizie şi echilibru
- miscarile aparatului fono articulator
- miscarile implicate în respiraţie si fonatie
- miscarile legate de kinestezia mainii nu pot fi controlate in toate imprejurarile
De cele mai multe ori subiectul disartric este constient de dificultatile pe care le are, cee ce il face sa depuna un efort mai mare pentru inlaturarea lor, dar, paradoxal, tensiunea psihica si neputinta depasirii acestor dificultati determina accentuarea derglajului verbal si psihomotor.
Apar o serie de complicatii psihice care pot fi generate de disartrie si insotesc disartria:
-
retardul mintal – afectiunile cerebrale care genereaza fenomenul disartric determina si alte deficiente, inclusiv debilitatea mintala propriu-zisa. Imbraca forma unor deficiente de intelect, dar mai ales o intarziere mintala determinata de lipsa limbajului si comunicarii, fara o deficienta de tip oligofrenic. Unii autori estimează existenţa debilităţii mintale la 30% din totalul disartricilor.
-
tulburari senzoriale – se produc fie prin lezarea centrilor nervosi, fie prin afecţiunea cailor senzoriale, care perturbă recepţia şi raspunsul adecvat la stimulii din mediu.-
-
tulburari de motricitate si psiho-motricitate – sunt cele mai extinse si mai evidente. Este afectat mersul si miscarile generale. Cele mai afectate sunt miscarile fine.
-
tulburari afective – au la baza lipsa de echilibru intre excitatie si inhibitie, ca si imposibilitatea stapânirii acestor procese. Trairile afective, emotiile, afectele, dispozitiile si sentimentele nu pot fi stapanite.
-
tulburari psiho-sociale – dificultatile subiectilor disartrici in adaptarea la mediu inconjurator si in formarea autonomiei personale. Nu-şi pot forma deprinderi de autoservire si igenico-sanitare.
Formele disartriei:
- Disartrie corticala – aparitia deficientelor de la nivelul scoartei cerebrale, care pot avea la baza meningo-encefalita, tulburari vasculare traumatisme cranio-cerebrale.
- Disartria sub-corticala – predomina tulburarile cailor extrapiramidale sau piramidale.
- Disartria cerebeloasa – leziuni ale cerebelului şi cailor cerebeloase – vorbire neclară, monotonă, bolborosită, greu de înţeles.
- Disartria bulbară – tulburările neuronilor motori şi a nervilor din bulb.
- Disartria pseudo-bulbară – afecţiune ale căilor cortico bulbare ce duc la apariţia de paralizii totale ori parţiale la nivelul buzelor, limbii, vălului palatin.
