| |
ISTORIC
Desi raportate inca din antichitate, primele studii sistematice au fost realizate in anii 1800 de catre Gaspard Itard (1774-1838) si Albert Gilles de la Tourette.
MALADIA TICURILOR În anul 1825 Itard, doctor si psihopedagog al copiilor cu retard mental, descrie comportamentul bizar al marchizei de Dumpière, care atrasese atenţia tuturor, prin executia unor mişcări ciudate ale corpului, vocalizări specifice si remarci obscene, realizând cateva articole care au atras atentia in cercurile academice. ( Jean Etienne Marie Gaspard Itard (1825) : Mèmoire sur quelques fonctions involuntaires des appareiles de la locomotions., de la prèhension et de la voice. Archives gènèrales de médicine)
60 de ani mai tarziu, Gilles de la Tourette publică studiul tulburarii nervoase caracterizată prin incoordonare motrică acompaniată de ecolalie şi coprolalie. În acest articol, Dr. Tourette reia studiul manifestarilor Marchizei de Dampiere si alte opt cazuri similare, numind această neurologica tulburare, maladia ticurilor.
DE LA MALADIA TICURILOR LA SINDROMUL TOURETTE În anul 1884 Albert Gilles de la Tourette este inscris ca medic la Spitalul Salpêtriere unde se imprieteneşte rapid cu profesorul Charchot si incepe munca alaturi de acesta, fiind mai intai preparator, cu grija pentru prezentarile pe care Charcot le avea in public, apoi realizează câteva articole despre isterie şi hipnoză , ceea ce a atras simpatia profesorului de partea sa. Încă din 1881 Dr. Tourette a studiat intens tulburarile motorii şi într-adevar a fost primul care a intuit conexiunile si varietatea Maladiei Ticurilor, iar odata cu publicarea studiului "Étude sur une affection nerveuse caracterisée par lincoordonation motrice accompagnée d’echolalie et de coprolalie - 1885", mentorul sau, Jean Charcot, înaintează denumirea bolii drept Gilles de la Tourette -"quel joli nom pour une maladie aussi horrible !"
Mai jos este prezentat un paragraf tradus din scrierile lui Gilles de la Tourette, ce oferă o descriere a sindromului şi a dramatismului produs pentru persoana în cauză:
Marchiza de Dampiere la vârsta de 7 ani a fost afectată de mişcări convulsive ale braţului…dupa fiecare spasm, mişcarea mâinii devine mai bună şi capată controlul înainte de convulsiile care îi întrerup munca.
Deoarece mişcările deveniseră din ce in ce mai frecvente, a inceput sa fie pedepsită si evitată. Curând a devenit clar că aceste mişcări sunt involuntare. Ele au atins umerii, gâtul, faţa realizând contorsiunii şi grimase...
Boala evoluând, spasmele au început sa se extindă asupra vorbirii, tânara doamnă, scoţând sunete ciudate şi cuvinte care nu aveau sens. După toate acestea, ea a intrat în alertă, dar nu a arătat probleme mentale sau inceputul unui delir. A sperat ca după pubertate, aceste simptome să dispară, dar aceasta nu s-a întâmplat.
În mijlocul unei conversaţii intersante , făra a fi capabilă să controleze mişcările , ea întrerupea conversaţia sau perturba liniştea cu ţipete, contrastul realizat între manierele sale distinse, mediul din care provenea şi cuvintele ofensive sau obscene pe care le striga ducând la opinii nefavorabile despre ea şi chiar la evitarea acesteia în societate.
Extrăgând principalele note definitorii ale tulburarii, Dr. Tourette a mai notat:
a.Boala apare în copilărie, de obicei între 7 şi 10 ani.
b.Afecteză mai mult bărbaţii decât femeile.
c.Este ereditară.
d.Ticul apare de obicei la nivelul feţei sau la extremitaţi.
e.Ticurile se înrăutaţesc datorită stresului şi se diminuează în timpul somnului.
f. Nu este o boală progresiv degenerativă.î
Aceste caracteristici au ramas definitorii până in zilele noastre, intuiţia desavarşită a profesorului fiind aplicată asupra cazurilor cu astfel de tulburare.
EVOLUTIA CERCETARILOR PANA IN PREZENT Perioada anilor 1900 este dominata de curentul psihanalizei fapt ce determină explicarea fenomenului prin acest punct de vedere. Iată principalele titluri si anii apariţiilor : 1921 apare lucrarea lui Ferenczi, “Observaţii psihanalitice asupra ticului” una din concluziile sale fiind aceea de simptom narcisic primar avand aceeaşi sursa cu psihozele narcisice, ticul fiind un echivalent pentru masturbare. Tot în anul 1921 este prezentată la Societatea Psihanalitică din Berlin si lucrarea lui Karl Abraham cu privire la aparitia ticului. 1925 este publicat, în forma finală, studiul Melaniei Klein “O contribuţie asupra psihogenezei ticurilor”. Pentru a înţelege un tic, spune psihanalista, trebuie analizate relaţiile obiectuale pe care este bazat. “O contribuţie asupra psihogenezei ticurilor” reia drumul parcurs de către cercetările lui Ferenczi, dar se deosebeşte de acesta prin susţinerea relaţiilor obiectuale, care sub presiunea complexului de castrare, regresează până la stadiul narcisist.
Anii evoluţiei ştiinţifice îşi vor aduce contribuţia către elucidarea mecanismelor patologice ce determină apariţia sindromului.
Comings (1987) elaborează ipoteza transmiterii ereditare, explicând acest spectru de manifestări prin anormalitati funcţionale ale sistemului limbic, transmise ereditar prin intermediul unui cromozom, a cărui genă suferă transformări. Se considera la ora actuală ca aceasta ar fi SLITRK1, deşi inca nu se poate afirma cu siguranţă. 1988 Leckman si Cohen arată conexiunea cu alte tulburări, comportamentul subiecţilor cu ticuri fiind deseori de natură obsesiv-compulsivă, hiperactivitate motorie şi impulsivitate.
1991 Singer demonstrează o diferenţă semnificativă în cadrul structurii bazale, mai precis a putamenului şi nucleilor lenticulari, între persoanele cu Sindromul Tourette si cele de control. 1996 Wolf în studiile efectuate pe gemeni arată ca in mecanismele implicate un rol important il au receptorii D2 din nucleul caudat, dar nu şi din putamen.
În anul 2002 o serie de cercetători de la Departamentul de Neuroştiinţe şi Imagerie Cerebrală din Londra arată mecanismele implicate in discernământul activităţii motorii, subliniind că distrugerea unor zone ale lobului parietal poate afecta distincţia dintre atribuirea acţiunii ca fiind proprie sau straină, valabilă mai ales în cazurile de schizofrenie în care pacienţii susţin că sunt controlaţi de forţe externe. 2003 incep publicarea articolelor cu privire la utilizarea rezonanţei magnetice, în vederea depistării momentului declanşator şi a zonelor specifice de reprezentare corticală.
|
|
