Demutizarea – este activitatea complexă de înlăturare a mutităţii cu mijloace proprii surdopedagogiei, prin folosirea căilor organice nealterate şi pe baza compensării funcţionale şi organice. Ea presupune:
- recepţia vorbirii, implicând labiolectura şi mijloacele naturale şi tehnice care potenţează auzul rezidual
- emisia vorbirii (articulaţia) este corelată cu însuşirea grafemelor.
- Comunicarea verbală pe cale orală şi scrisă
Necesitatea demutizării – ca urmare a unui defect organic, instalat la nivelul diferitelor părţi ale organului auditiv – surditate; urmarea instalării surdităţii este mutitatea = tulburare funcţională consecutivă defectului organic – neînsuşirea limbajului verbal.
Consecinţa nedezvoltării limbajului verbal duce la tulburări grave din sfera limbajului şi comunicării verbale .- dezvoltare psihică specifică deficientului de auz nedemutizat, ca o consecinţă terţiară a deficienţei primare.
Laturile demutizării. Demutizarea presupune însuşirea a trei laturi:
- latura fonetică – articularea fonemelor, a structurilor fonetice specifice unei limbi.
- Lexicul – cuvintele sau vocalele limbii
- Structura gramaticală
Toate laturile acţionează în strânsă legătură şi trebuie însuşite în scopul formării comunicării verbale, dar şi a gândirii noţionale.
Scopul demutizării – limbajul devine instrument al gândirii, principalul mijloc de comunicare inter-umană şi factor reglator al activităţii psihice şi al conduitei.
Accepţiuni ale demutizării:
În trecut avea un sens restrâns – se referea numai la însuşirea laturii fonetice, neglijând aspectul lexical şi gramatical.
În sens larg se asimilează cu educaţia permanentă ce nu se sfârşeşte odată cu învăţarea comunicării orale, ci se identifică cu dezvoltarea personalităţii în general şi se prelungeşte în timp pentru că permanent deficientul de auz va întâlni forme verbale noi, pe care trebuie să le asimileze.
Desfăşurarea demutizării:
Pe parcursul demutizării copilul realizează relaţiile de asociere între experienţa de viaţă pe care o posedă deja şi cea pe care şi-o însuşeşte în acest proces. Asociaţiile sunt:
- Între mimico-gesticulaţie şi obiectele sau fenomenele cunoscute:
Acest tip de asociaţii se formează prin primii ani de viaţă pe măsură ce copilul ia contact direct sau indirect cu diferitele obiecte. Le observă caracteristicile, întrebuinţarea şi funcţia.
În funcţie de obiectul la care se referă, semnele mimico-gesticulare redau sau recheamă o anumită trăsătură a obiectului (mama este redată prin mângâierea obrazului, exprimă afecţiune şi în acelaşi timp obraz frumos).
Gestul are valoare de comunicare constantă şi universală. El poate deveni variabil în funcţie de aprofundarea cunoştinţelor şi de conceptualizarea experienţei – poate fi acelaşi ca formă dar diferit ca şi conţinut.
- Mimico-gesticulaţia cuvintelor noi.
Intrarea copilului în şcoală presupune realizarea unei evidenţe clare a formelor de asociaţie de care dispune.
Copiii care au frecventat grădiniţa – recepţionează mai uşor cuvintele prin labiolectură, dispun de mai multe semne mimico-gesticulare, de mai multe cuvinte. Mimico-gesticularea ca sistem dispune de un specific combinat mimico-gestual şi verbal.
Pentru a analiza componenţa sistemelor de comunicare de care dispune copilul la intrarea în şcoală se folosesc următoarele procedee:
- se indică obiectele / activităţile şi se cere copiilor să denumească cele arătate folosind cuvintele pe care le cunosc.
- Se pronunţa denumiri verbale de obiecte / activităţi şi li se cere să pronunţe şi ei, iar după aceea să indice obiectul / activitatea la care se face referire.
- Li se solicită să scrie la tablă cuvintele sau propoziţiile pronunţate şi să citească ceea ce au scris.
Dacă li se indică elevilor din clasa I anumite obiecte / fotografii, reprezentând diferite activităţi şi li se cere să le denumească cu ajutorul cuvintelor pe care le cunosc, se constată că ei îşi amintesc multe dintre cuvintele învăţate dar le pronunţă defectuos.
- Anumite semne se multiplică sau se prelungesc.
- Accentul este pus la întâmplare
- Silaba pe care se plasează accentul este mereu pronunţat prelungit.
- Substituiri ale unor sunete asemănătoare ca pronunţare
Din punct de vedere metodic este necesară o muncă sistematică de tehnică şi dezvoltare a limbajului, atât cu clasa în întregime cât şi individual.
Corectarea pronunţării se face prin:
- citire labială din ce în ce mai corectă
- exprimări efectuate în clasă şi în afara ei – formări, structurări, automatizări ale pronunţiei corecte.
- Imitaţia dirijată
Se folosesc materiale didactice: oglindă, spatulă, sondă logopedică; procedeee metodice ce asigură predarea şi fixarea fiecărui semn.
Dificultăţi apărute la începutul demutizării în însuşirea pronunţiei corecte:
- dacă copilul are deja deprinderi greşite de pronunţie atunci are tendinţa să l epronunţe greşit în continuare.
- Uneori la pronunţarea corectă se ajunge după parcurgerea diferitor variante de pronunţare greşită
- Cuvintele ce solicită eforturi mari – plurisilabice, care conţin grupuri consonantice.
- Poate apare fenomenul pierderii anumitor sunete atât în pronunţare cât şi în scris.
- Fenomenul introducerii unor sunete parazite (î, i) şi sunt adesea deficienţe metodice ale demutizării
- Labialele (b, p, f,v) sunt însuşite mai uşor pentru că se văd mai bine.
- Dacă se creează condiţii pentru ca elevii să poată controla vizual structura cuvintelor (sunt scrise) – pronunţia este mai puţin deficitară.
Predarea scrisului şi cititului să se realizeze în strânsă legătură
Cu cât primele două tipuri de asociaţii sunt mai consolidate, cu atât ele condiţionează mai mult formarea celui de-al treilea tip care, în procesul demutizării, are cea mai mare extindere.
- Mimico-gesticulare – obiecte / activităţi cun. – cuvinte noi.
Dacă în primele tipuri de asociaţii preocupările au fost de ordin constatativ, acum ele sunt de ordin formativ.
Se folosesc dactileme, făcându-se eforturi ca elevii să evite mimico-gesticularea.
Se constată totuşi, că ei au tendinţa de a utiliza în continuare mimico-gesticularea şi să intercaleze în cuprinsul ei diferitele cuvinte redate prin dactileme.
- Asociaţii între cuvinte pe baza semnificaţiei şi a structurii verbale
Este posibil ca la venirea în şcoală, copiii, fără a fi demutizaţi sistematic, să poată recunoaşte după pronunţie anumite cuvinte, chiar dacă nu le pot pronunţa – demutizarea se poate folosi şi de învăţarea spontană, caz în care:
- ocazională
- mai puţin sistematizată
- sporadică
- elementară
Nici o formă de limbaj nu se dezvoltă de la sine. Prin ereditate se obţin potenţialităţi de a comunica, dar nu structuri comunicaţionale.
În cursul demutizării se însuşesc mai uşor:
- cuvinte a căror pronunţie se poate urmări mai uşor prin labiolectură
- cuvinte ce conţin grupurile „rt”, „lt”, „sp”, care prin despărţirea în silabe se descompun: par-te, res-pect, re-col-tă, etc.
- Cuvinte ce constau în repetări de silabe
Se recomandă ca predarea să înceapă cu ele, deoarece au rol de cuvinte de sprijin pentru învăţarea altora.
Recomandări privind demutizarea
Începând cu clasa a II-a a şcolii speciale, mimico-gesticularea acolo unde a fost admisă ca mijloc auxiliar în dezvoltarea comunicării verbale, trebuie să cedeze locul comunicării verbale, orale, scrise
Dacă mijlocul auxiliar sunt dactilemele – cel mai târziu începând în clasa a IV-a să se renunţe treptat la ele.
Dactilemele mai pot fi folosite în viitor, dar trecute în plan secundar, ca modalitate în plus de a li se explica atunci când nu se înţelege ceva. Dacă sunt activate pemanent – traseul lor fiziologic se suprapune cu al scrierii şi mai puţin cu al pronunţiei.
