Cadrul teoretic general privind dezvoltarea limbajului
Cercetările privind achiziţia limbajului în prima jumătate a sec. XX au fost mai mult descriptive cu scopul de a stabili norme de dezvoltare. Primele studii evidenţiază reperele care caracterizează creşterea şi dezvoltarea copiilor în general, indiferent de limba pe care o vorbesc şi indiferent de cultura din care provin: gânguritul din prima jumătate de an, rostirea primelor cuvinte între 8 şi 18 luni, combinaţii de cuvinte la începutul celui de-al trei-lea an de viaţă şi construcţii gramaticale în jurul vârstei de 4-5 ani. Regularitatea acestor achiziţii indiferent de limba maternă a copiilor conduc la ideea unui proces de maturizare similar cu rostogolitul, mersul sprijinit şi mersul în picioare.
Faptul că o asemenea stadialitate este prezentă la toate culturile demonstrează că acele componente înnăscute ale limbajului sunt foarte specifice. Elementele înnăscute ale limbajului sunt atât de specifice încât copii parcurg traseul normal al achiziţiei limbajului chiar şi în condiţiile în care mediul în care trăiesc nu le oferă modele de vorbire (Atkinson, Atikinson, Smith, Bem, 2002 pag. 418). Contextul lingvistic de stimulare în care copii cresc îi determină să acumuleze un limbaj, deşi în acelaşi timp limbajul pare că poarte fi învăţat sau însuşit fără expunerea acestora la un limbaj vorbit, gândindu-ne aici la copii surzi din naştere sau la cei serios neglijaţi care nu achiziţionează un limbaj verbal. ( McNeill 1970). Această contradicţie aparentă reprezintă baza dezbaterii dintre înnăscut şi dobândit.
La sfârşitul anilor ‘50 doi cercetători importanţi au polemizat în acest sens. Această polemică este depăşită datorită faptului că în acest moment idea că omul se naşte cu anumite dispoziţii pentru a înţelege şi a vorbi o limbă naturală, de asemenea faptul că mediul lingvistic şi extralingvistic joacă un rol esenţial în explicarea achiziţiei limbajului, nu mai sunt două poziţii disjuncte ci două teorii care completează tabloul achiziţiei limbajului.
2.Evoluţia teoriilor şi perspectiva modernă cu privire la dezvoltarea limbajului
2.1.Controversa Skinner – Chomsky
B.F.Skinner în cartea sa “Verbal behavior“ publicată în 1957 abordează limbajul din punctul de vedere behaviorist la fel ca pe orice alt comportament care este însuşit pe măsură ce adulţii aplică principiile recompensei la rostirile copiilor mici şi preşcolari. Începând de la faza de gângurit spontan contactele cu părinţii modelează rostirile copilului prin aproximaţii succesive până când acestea se apropie de vorbirea unui adult.
Modelarea silabelor gângurite în cuvinte şi a cuvintelor în propoziţii astfel încât copiii să ajungă ca la vârsta grădiniţei să producă forme gramaticale complexe şi să dobândească un vocabular activ de peste 14 mii de cuvinte este pentru foarte mulţi părinţi o ţintă aproape imposibilă. Din această cauză abordarea behavioristă a limbajului conform căreia copilul răspunde la recompensele unui adult insistent nu mai este atât de acceptată. În cartea sa “Syntactic structures “ (1959) Chomsky are un punct de vedere critic asupra teoriei lui Skinner, carte care a convins comunitatea ştiinţifică de faptul că şi copii cei mai mici îşi asumă mare parte din responsabilitatea învăţării propriului limbaj. În plus faţă de acesta Chomsky atrage atenţia asupra altor aspecte ale teoriei lui Skinner inclusiv faptul că o parte din cuvinte nu sunt propuse spre învăţare copilului în mod intenţionat.
Astfel de cuvinte sunt autogenerate, sunt producţii noi guvernate de o cunoaştere activă a regulilor gramaticale. Alternativa propusă de Chomsky este teoria ineistă. El accentuează că şi alte specii de animale posedă sisteme de comunicare dar nici unul din sisteme nu se apropie de complexitatea şi flexibilitatea limbajului uman. Chomsky consideră capacitatea extraordinară de a ne exprima prin limbaj vorbit ca fiind o caracteristică umană unică dependentă de mecanisme înnăscute. Concentrându-se pe realizările gramaticale ale copiilor Chomsky consideră că structura limbii este prea complexă pentru a fi direct predată copiilor sau descoperită independent de un copil preşcolar, imatur din punct de vedere cognitiv. Copii se nasc cu mecanism de achiziţie a limbajului (LAD = Language Acquisition Device), o reprezentare gramaticală înnăscută ce se află la baza tuturor limbilor. Acesta permite copiilor imediat ce achiziţionează un vocabular suficient să combine cuvintele în rostiri noi dar constante gramatical şi să înţeleagă semnificaţia a ceea ce aud.Existenţa acestui mecanism, este elementul care permite copiilor să-şi dezvolte limbajul atât de timpuriu şi atât de repede.
El a propus teoria gramaticii transformaţionale pentru a explica cum un singur LAD poate fi considerat ca element de achiziţie a unor diverse sisteme lingvistice existente în toată lumea. Teoria este complexă şi pentru că face distincţia între structura de suprafaţă – ceea ce oamenii spun de fapt – şi structura de adâncime sau semnificaţia de bază din spatele cuvintelor. Distincţia aceasta presupune că atunci când auzim o propoziţie rostită, traducem gramatical de fapt diversele structuri de suprafaţă în sensurile comune sau obişnuite folosind nişte reguli transformaţionale incluse în LAD. De exemplu următoarele 2 propoziţii au din punct de vedere gramatical structuri de suprafaţă diferite: “Mihai îi dă Mariei un cadou“ şi “ Un cadou este dat Mariei de către Mihai“. Pentru că putem aplica o regulă transformaţională care să ne conducă de la 2 structuri de suprafaţă diferite la aceeaşi structură de adâncime, recunoaştem imediat că cele 2 propoziţii au acelaşi sens. Exemplul de mai sus se aplică înţelegerii limbajului dar producerea limbajului funcţionează invers.
Producerea limbajului începe cu structura de adâncime căreia i se aplică reguli transformaţionale pentru a genera structuri de suprafaţă corecte gramatical ( Chomsky, 1957). Dezvoltarea limbajului este o chestiune de dobândire a uşurinţei de aplicare a acestor reguli transformaţionale în perioada copilăriei timpurii. Pe copii nu îi învaţă nimeni cum să folosească aceste reguli în schimb capacitatea acestora de a le folosi cunoaşte o maturizare spontană prin simpla expunere într-un mediu în care se vorbeşte. Teoria lui Skinner şi abordarea lui Chomsky au stârnit multe polemici.
Criticii accentuează faptul că nu este foarte clar care sunt regulile transformaţionale pe care le achiziţionează copii. În prezent există cel puţin 4 gramatici transformaţionale elaborate de lingvişti diferiţi, inclusiv Chomsky, schimbând detalii ale teoriei sale iniţiale. Pentru că aceste reguli transformaţionale nu sunt suficient de clar descrise abordarea lui Chomsky oferă foarte puţine elemente definite şi specifice privind modul în care se produce dezvoltarea limbajului. De asemenea o serie de cercetători pun sub semnul întrebării existenţa psihologică a structurilor gramaticale de adâncime ( Berk,1989, pag367). Există suficiente dovezi care arată că primele combinaţii de cuvinte ale copiilor foarte mici nu se bazează pe o aplicare constantă a unor categorii gramaticale formale, respectiv relaţia subiect – obiect – verb. În schimb copilul începe mai întâi să utilizeze cuvinte care aparţin aceleiaşi clase gramaticale într-un mode variabil şi imprevizibil care nu se potrivesc cu nişte cunoştinţe înnăscute de gramatică (Braine 1976, Maratsos şi Chalkley1980)
În ciuda deficienţelor, teoriile lui Skinner şi Chomsky au contribuţii importante la studiul dezvoltării limbajului, deşi achiziţia limbajului nu se poate reduce la mecanismul de recompensă sau modelare, există destule exemple care arată că odată ce copilul a înţeles o nouă formă lingvistică, perfecţionarea ei este facilitată de feed-back-ul din partea unui adult şi de exemple. Principiile behavioriste continuă să-şi păstreze valoarea practică în logopedie prin efortul specialiştilor logopezi de a–i ajuta pe copii cu dizabilităţi şi întârziere de limbaj să-şi depăşească problemele. Teoria lui Chomsky a lăsat o moştenire durabilă prin aceea că astăzi este unanim acceptat faptul că copii sunt fiinţe active, orientate spre reguli, care testează ipoteze şi care achiziţionează cea mai mare parte a limbajului din proprie iniţiativă. Mai mult teoria sa a deschis noi direcţii de cercetare. Credinţa sa că sistemul limbajului flexibil şi complex din punct de vedere gramatical reprezintă o capacitate specifică şi unică omului, serveşte ca imbold pentru un număr mare de tentative de a învăţa primatele un limbaj de comunicare ( Berk, 1989, pag 367).
2.2.Perspectiva modernă cu privire la dezvoltarea limbajului
Noile teorii privind achiziţia limbajului accentuează faptul că există legături şi interacţiuni între predispoziţiile interioare şi elementele de mediu înlocuind dihotomia generată de polemica Skinner – Chomsky Modele interacţioniste accentuează contextul social al învăţării limbajului. Un copil activ bine înzestrat pentru învăţarea limbajului observă şi se angajează în schimburi sociale cu ceilalţi. Din această experienţă copilul îşi construieşte un sistem lingvistic care relaţionează forma şi conţinutul limbajului cu sensul social al limbajului. Atât înzestrările native cât şi un mediu bogat în comunicare îl ajută pe copil să descopere funcţiile şi regularităţile limbajului (Bloom, Lahey 1978) deşi aceşti teoreticieni consideră copilul ca fiind o fiinţă activă şi comunicativă de la naştere, nu există încă un consens privind natura exactă a abilităţilor înnăscute ale copilului ( Berk, 1989). Alte teorii privind dezvoltarea limbajului s-au axat pe interacţiunea între copil şi cel care-l îngrijeşte spre deosebire de cele axate pe învăţarea limbajului cum erau cele dezvoltate de Skinner sau Chomsky. Un reprezentant al acestei orientări este J.S.Bruner ( 1978).
Pentru Bruner este mai important cu cine vorbeşte copilul decât ce vorbeşte copilul. Această schimbare de paradigmă accentuează asupra intenţiei comunicative ( cea a locutorului şi a interlocutorului). În acest context se discută despre acte de limbaj mai curând decât despre enunţuri. Se prezintă astfel aspectul social al actului comunicativ. Pentru ca un copil să înveţe să vorbească el are nevoie să achiziţioneze sintaxa deoarece el trebuie să fie capabil să enunţe fraze în conformitate cu regulile gramaticale dar mai trebuie ca ceea ce spune el să aibă un sens, ceea ce presupune aspectul semantic al limbajului ( această învăţare a referă la legătura între obiect şi cuvânt). Aceste aspecte se construiesc chiar de la primele schimburi nonverbale între copil şi mamă, se construiesc concomitent şi nu pot fi disociate.
Mama şi copilul creează un tip de scenariu previzibil ceea ce Bruner numeşte LASS ( Language Support System) adică un sistem de suport pentru achiziţionarea limbajului. Prin sistemul de suport de care vorbeşte Bruner se realizează asocierea între limbaj şi intenţia comunicativă. LASS nu este exclusiv lingvistic ci şi fundamentat social. Bruner situează originea limbajului în primele schimburi interactive ale copilului cu mama sa şi subliniază continuitatea între această perioadă nonverbală şi preverbală cu perioada verbală ulterioară. Această continuitate este asigurată de LASS prin formate sau scenarii (modele standardizate de interacţiune) familiale sau de rutină ( care corespund jocurilor repetitive) în care copilul poate face repetiţii în baza acestor elementelor ce apar regulat în scenarii. LASS are rolul de a ajuta trecerea între lingvistic şi nonlingvistic, focalizând atenţia copilului mai ales asupra elementelor variabile ale situaţiei ( pentru că cele care se repetă formează fondul), şi asupra funcţiei comunicării (Tourrette şi Guideti, 2002, pag. 68).
Bruner ( 1978) arată că mama în interacţiunea cu copilul alterează paternul limbajului în concordanţă cu nivelul de înţelegere al copiilor. Mama are rol de profesor, fără a intenţiona acest lucru şi asta se întâmplă deoarece ea caută mijloacele cele mai potrivite pentru a regla distanţa între complexitatea limbajului propriu şi capacitatea de înţelegere a copilului. În stadiile următoare ale dezvoltării limbajului, rolul mamei este din ce în ce mai pregnant. Ele tind să folosească fraze mai scurte, mai simple şi le repetă adesea, cu alte cuvinte comportamentul fiind unul de simplificare.
Teoria lui Bruner se întâlneşte aici cu cea a lui Vîgotsky. Lucrarea sa “Gândire şi limbaj“ publicată la puţin după moartea sa (1935) a fost tradusă în limba engleză abia în anii ’60 iar în franceză în 1984, fapt pentru care circulaţia ideilor sale nu a avut anvergura meritată de valoarea teoriei. Vîgotsky identifică cuvântul ca fiind unitatea de bază a gândirii şi limbajului arătând că dezvoltarea limbajului şi a gândirii sunt strâns interrelaţionate. Limbajul are funcţia de a organiza percepţiile şi procesele de gândire fapt care îi conferă o mare importanţă în structurarea gândirii. Comparativ cu Piaget, Vîgotsky pune mai mult accent pe importanţa dezvoltării limbajului, deşi subliniază faptul că acesta trebuie văzut în contextul culturii din care individul face parte ( A. Birch, 2000, pag. 111). Vîgotsky a comentat şi criticat opera lui Piaget în prefaţa la traducerea rusă a primelor două cărţi ale psihologului elveţian. Conform teoriei sale, interiorizarea activităţilor concrete în activităţi mentale din ce în ce mai complexe este asigurată de cuvinte , interiorizare care stă la baza formării conceptelor. În contradicţie cu teoria lui Piaget, Vîgotsky arată că limbajul copilului nu numai că nu este “egocentric“ dar are chiar un caracter social, joacă un rol de mediator în dezvoltarea şi funcţionarea gândirii şi se transformă progresiv în limbaj interior.
Ca şi Bruner, Vîgotsky consideră comportamentul adulţilor faţă de copii “programat“ aproape inconştient în aşa fel încât să sprijine progresul copiilor. Bruner vorbeşte despre un patern de limbaj al mamei care este destinat prin acurateţe şi simplitate să sprijine copilul în învăţarea limbajului . Vîgotsky descrie o zonă proximală de dezvoltare ca o potenţialitate a copilului de a trece într-un stadiu superior în consecinţa sprijinului primit din partea unui adult.
3.Debutul competenţelor de comunicare la copil
Cercetările pun în evidenţă o competenţă de comunicare timpurie a copiilor care pare a fi pregătită biologic. Comunicarea ca schimb de informaţii de manieră verbală sau nonverbală face ca expresia verbală să fie doar una din componentele comunicării. Primele încercări de comunicare ale copilului sunt de natură nonverbală şi se produc în secvenţe interactive între copil şi un adult (Tourrette şi Guideti, 2002, pag. 64). Componentele interactive sunt social orientate şi reciproc adresate fie natura lor verbală sau nonverbală. De foarte timpuriu copii pot iniţia interacţiunea cu adultul prin contact ochi în ochi şi la fel o pot încheia prin evitarea privirii. Încă de la 4 luni copii urmăresc traseul privirii mamei şi foarte repede transformă comportamentul de observare în comportament preverbal de comunicare.
Mama şi copilul sunt uniţi de foarte devreme într-un comportament comun sau împărtăşit de comunicare demonstrat de desele comentarii verbale ale mamei privind ceea ce copilul observă (Bruner, 1974).
Comportamentul preverbal este eşafodajul pe care se clădeşte comportamentul lingvistic. Comunicarea preverbală se bazează printre altele pe receptivitatea copiilor la sunetele vocii umane. Cercetările au pus în evidenţă faptul că sugarii sunt capabili de a diferenţia între sunetele limbii vorbite mult mai bine decât adulţii. Există ipoteza conform căreia această abilitate este cea care ajută la spargerea codului lingvistic al limbii vorbite în preajma lor ( Berk, 1989, pag. 374).
Cu timpul , în jurul vârstei de 10/11 luni această abilitate se diminuează pe măsură ce copilul este axat pe producerea limbajului. Dar producerea limbajului nu arată o imagine completă a cea ce poate copilul în zona comunicării şi a limbajului. Majoritatea studiilor privind limbajul se axează pe ceea ce produce copilul de la sunete pana la cuvinte. Este însă necesară o distincţie între ceea ce copii înţeleg din limbaj ( comprehensiune) şi ceea ce copii produc ( limbajul pe care ei îl folosesc). Cercetările au demonstrat ( Goldin – Meadow, Seligman, 1976) diferenţa între masa vocabularului folosit de copii şi cel înţeles de aceştia, respectiv, copii înţeleg semnificaţia unui cuvânt mult înainte de a fi capabili să-l şi pronunţe sau utilizeze. Deoarece producerea cuvintelor este mult mai dificilă şi mai complexă eşecul în a produce cuvinte nu demonstrează lipsa înţelegerii cuvântului.
Copii pot răspunde unor instrucţiuni complicate ca de exemplu: “Adu-mi jucăria “, “Pune jucăria pe masă “ mult înainte de a fi capabili să construiască singuri propoziţiile respective sau chiar înainte de a pronunţa acele cuvinte fie şi separat. Aceasta atrage atenţia în evaluarea competenţelor de limbaj ale copilului să fie luate în consideraţie ambele aspecte atât cel al producerii limbajului cât şi cel al comprehensiuni care poate cuprinde decalaje foarte mari la unii copii care manifestă în mod spontan o mai mare rezervă sau precauţie în a pronunţa cuvinte.
4. Etapele dezvoltării limbajului
- Lalaţiunea - Pregătirea prelingvistică
Între 3 şi 6 luni copilul începe să producă sunete asemănătoare silabelor. Debutează perioada gânguritului în care copilul îşi va exersa capacităţile de expresie cu o bucurie din ce în ce mai clară timp de aproape un an şi jumătate. Chiar şi după pronunţare primelor cuvinte, lalaţiunea continuă, ceea ce sugerează cercetătorilor faptul că această etapă este una importantă, de pregătire a producerii limbajului. De asemenea, evidenţele referitoare la lalaţiunea copiilor surzi proveniţi din părinţi cu surditate, arată că aceasta este cu siguranţă o etapă importantă în deprinderea limbajului( A.Birch,2002,pag.153). Pe de altă parte, progresul lalaţiunii la copil este dependent de abilitatea de a auzi sau de a produce sunete a copilului. Observaţiile asupra lalaţiunii au arătat că spre vârsta de 7/8 luni cam înainte de producerea primelor cuvinte lalaţiunea conţine sunete din limba vorbită a maturilor, lucru care nu se petrece decât mult mai târziu în cazul copiilor cu deficienţe de auz. În cazul copiilor cu surditate totală lalaţiunea pare să nu capete această apropiere de limba vorbită. Ceea ce pare destul de sigur este faptul că se produce (la copii fără deficienţe) o maturare continuă a lalaţiunii iar dezvoltarea fonetică a gânguritului păstrează un patern universal ( L. Berk, 1989, pag. 375).
- Dezvoltarea fonologică
Cronologia dezvoltării fonologice indică faptul că unele foneme apar puţin mai târziu ca altele cu precădere consoanele constrictive (s,z,f,j,l,r etc) chiar dacă copilul le discriminează cu mult timp înainte articularea lor este mai dificilă. Pronunţia corectă este un proces complicat care depinde de capacitatea copilului de a controla aparatul fonoarticulator, de continua îmbunătăţire a capacităţii de a urmării secvenţe fonologice complexe, de capacitatea de a-şi monitoriza şi corecta producţiile eronate pentru a fi cât mai aproape de vorbirea adultă. Între 1 şi 4 ani copii fac un remarcabil progres în acest sens. De la faza lalaţiunii la vorbirea propriu-zisă comportamentul copilului se află într-un continuu efort de încercare şi eroare în pronunţarea cuvintelor iar rezultatele se descriu în aceeaşi manieră, unele cuvinte sunt pronunţate cu o surprinzătoare acurateţe faţă de altele care suferă unele “transformări“. Joaca cu sunetele poate fi considerată o perioadă în sine, ea produce o mare bucurie copilului şi este de fapt momentul unui continuu exerciţiu al capacităţilor sale fonologice. În această perioadă apare jargonul extins care derivă din lalaţiune şi cuprinde cuvinte ale limbii vorbite în jurul copilului dublate de o mimică dedicată, totul pe un fond clar al intenţionalităţii comunicării ( Menyuk, Menn, &Silber, 1986). Pronunţia copiilor se îmbunătăţeşte simţitor în perioada preşcolară ca urmare a maturării aparatului fonoarticulator şi a exerciţiilor active ale copilului. La intrarea în şcoală pronunţia copilului este aproape corectă în cele mai multe cazuri.
- Dezvoltarea codului lingvistic :
Dezvoltarea semantică presupune realizarea corespondenţei între concept şi eticheta verbală. Copii sunt angajaţi într-un efort cognitiv considerabil constând în conectarea conceptelor cu etichetele lor verbale după o foarte scurtă familiarizare cu înţelesul acestora. Ordinea achiziţiilor verbale arată o conexiune importantă între dezvoltarea cognitivă şi creşterea vocabularului. Ca urmare, obiectele sunt printre primele etichetate verbal în timp ce acţiunile şi atributele persoanelor sau obiectelor ajung mai târziu să fie numite.
Dezvoltarea sintactică priveşte achiziţiile vorbirii corecte din punct de vedere gramatical. Primul episod al acestei dezvoltări este stadiul cuvântului frază sau propoziţie cel al holofrazelor. Cercetătorii care susţin existenţa acestui moment ca distinct în dezvoltarea limbajului consideră că fraza –cuvânt transmite un înţeles de sine stătător.
Acest cuvânt-frază este de cele mai multe ori însoţit de o mimică aferentă şi de o anume intonaţie. Alţi cercetători (Bloom, 1973) resping idea cuvântului-frază argumentând prin lipsa elementelor de sintaxa din repertoriul copilului. Primele cuvinte combinate în propoziţii sunt în consecinţă primul pas spre sintaxa. Vorbirea telegrafică, concisă şi eliptică este cea a propoziţiilor de tipul “tata sus“, “masina merge“, “mama apa“ unde lipsesc articolul, verbul şi/sau alte elemente ale construcţiei gramaticale. Exerciţiul propoziţiilor din două cuvinte este avanpremiera gramaticală căci copilul pare să încerce să descifreze formula de aşezare a cuvintelor.
Lângă acelaşi subiect “mama“ el ştie acum să aşeze o mulţime de cuvinte producând alte propoziţii. Vorbirea complexă apare între 2 şi 3 ani prin apariţia propoziţiilor simple. Propoziţia de tipul substantiv+verb+atribut caracteristică pentru limba engleză s-a demonstrat, printr-un studiu intercultural că nu este tipică (Maratsos, 1983), copii folosind ordinea cuvintelor caracteristică pentru limba la care sunt expuşi în mediu.
Dezvoltarea capacităţilor metalingvistice apare relativ târziu la copii şi se referă la capacitatea de a privi dinafară şi de a reflecta asupra limbajului ca sistem. Această capacitate presupune cunoaşterea explicită a limbajului la diferite nivele, respectiv la nivel fonetic ( de exemplu despărţirea în silabe), la nivel semantic ( înţelegerea sinonimiei), la nivel sintactic (judecăţile gramaticale.) deşi copilul devine capabil de a enunţa propoziţii simple înainte de a le putea evalua corectitudinea gramaticală. Activitatea metalingvistică este asociată activităţii şcolare şi se exersează în acest context.
|
